Relația dintre instituțiile financiare (bănci, cu precădere) și respectiv clienți, persoane fizice sau juridice, a fost de-a lungul ultimilor ani mai mult sau mai puțin plină de asperități. Concilierea și/sau medierea au fost binevenite pentru a așterne punți noi de legătură între cele două tabere și a rezolva diferendele pe cale amiabilă.
Dar nevoia unui mijlocitor nu e nici nouă și nici exclusiv apanajul sectorului financiar/mediului privat. Poate primii care au întrezărit necesitatea unor desemnării unor persoane care să fie imparțiale, deasupra oricărei bănuieli de părtinire, recunoscute de toată lumea, au fost suedezii. Aceștia au "inventat" în 1713 funcția de ombudsman, adică un garant al apărării drepturilor și libertăților cetățenilor în raport cu administrația publică. Vorbim deci de o persoană care să mijlocească diferendele apărute între administrație și cetățenii. Existența unui astfel de "arbitru" a fost benefică, drept dovadă sistemul a fost extind treptat, întâi în țările nordice și mai apoi în aproape toată Europa.
Mai ales după cel de al doilea război mondial, sistemele juridice ale statelor europene s-au găsit într-un impas major: pe cale de consecință, tot mai multe state au introdus instituția "mediatorului", după modelul suedez, care avea menirea de a aduce administrația statului mai aproape de un cetățean din ce în ce mai nemulțumit.
Drept caracteristici comune la nivelul Uniunii Europeane, în ceea ce privește acest tip de mediator, putem sublinia în primul rând faptul că este o persoană independentă atât față de puterea executivă, cât și față de puterea legislativ. El e cel care primește plângerile cetățenilor contra administrației și încearcă să le găsească o soluție atunci când constată că sunt întemeiate. Și, nu în ultimul rând, NU este abilitat să dea instrucțiuni sau să anuleze o decizie, întrucât nu posedă o putere directă asupra administrației! S-ar cuveni să mai facem o precizare: o astfel de persoană vine ÎNTOTDEAUNA din rândurile corpului juridic, pentru că nu poți exercita o astfel de funcție venind pur și simplu de pe stradă și având doar păreri personale despre sistemele și normele juridice.
Rezultatele bune din domeniul public nu puteau trece neobservate de mediul privat, astfel că medierea a trecut, natural, și în spațiul privat. Astăzi, domeniile de expertiză sunt vaste, un mediator putând adopta cauze ce țin de contracte comerciale, litigii între persoane fizice, litigii cu companii de asigurări, cu întreprinderi din zona de furnizorilor de servicii, litigii pe drepturi de proprietate intelectuală, conflicte legate de interacțiunea cu piața de capital și, nu în ultimul rând, între clienți și bănci.
Un mediator este numit și acceptat de părțile implicate în diferendul în cauză și încearcă să găsească împreună cu aceștia o soluție dincolo de firul lung și consumator de timp și resurse al unui proces derulat prin instanțe de judecată.
Există și în România cadrul legislativ necesar privind contractele de credit pentru consumatori, care permite atât creditorului cât şi a debitorului să îşi rezolve problemele litigioase prin folosirea căilor alternative, extrajudiciare, respectiv prin mediere sau conciliere.
Medierea în domeniul bancar poate fi foarte avantajoasă. Dincolo de faptul că se pot închide conflicte rapid, există și beneficii de ordin financiar. Medierea funcţionează pe criterii de neutralitate şi imparţialitate, la un nivel ridicat de calitate, fiind totodată o metodă confidenţială de reconciliere.
Un fapt important ce trebuie menționat: mediatorul nu poate să impună nimic părţilor, ele având de hotărât dacă şi în ce condiţii este avantajoasă pentru ele o soluţie amiabilă!
În acest context, în care mediatorul nu poate avansa soluții, era nevoie de ceva în plus care să dea și mai multă rapiditate rezolvării diferendelor dintre clienți și instituțiile financiare (și, de ce nu, să mai elibereze tribunalele de spețe ce uneori nu sunt altceva decât consum inutil de resurse).
Și a apărut "meseria" de conciliator! O astfel de persoană, cu largă expertiză juridică și economică, primește solicitări de la clienți persoane fizice legate de nemulțumiri în relația cu băncile, le analizează, și, prin discuții cu ambele părți, creionează o soluție care poate sau nu să fie acceptată de cele două părți. Concilierea poate avea loc oricând, chiar și în situația în care există deja un proces pe rol. Dacă ambele părți acceptă soluția înaintată de conciliator, atunci orice demers juridic încetează, iar soluția în cauză devine executorie (în unele cazuri, aceasta poate fi și renegociată, dacă mai există deschidere).
Timpul de soluționare a unui diferend prin intermediul conciliatorului e unul mult mai scurt decât orice proces: în medie o conciliere nu trece de 30 de zile! Important este să existe deschidere de ambele părți! Costurile pentru solicitant sunt zero, față de situația în care se urmează un proces clasic în justiție.
Diferența fundamentală între mediere și conciliere constă în faptul că un mediator nu poate crea și transmite propriile soluții către părțile implicate în timp de un conciliator are rol activ și creativ, el fiind mintea limpede și echilibrată care creionează soluția.
