Recenta lege de reglementare a condițiilor de creditare pentru IFN a suscitat și încă suscită discuții în spațiul public: mulți se întreabă în ce măsură e normal să reglementezi nivelul câștigului unei companii. E o legitate, mai mult sau mai puțin scrisă, pentru orice economiede piață liberă, ca agentul economic să fie generator de profit (oricât s-ar da peste cap unii să spună că altele ar trebui să fie scopurile acestuia).
La fel de important este faptul ca acest profit să fie rezultat al unei oneste concurențe dintre cerere și ofertă. Iar când într-un astfel de proces se constată dezechilibre majore între cele două părți, atunci instituțiile reglementatoare trebuie să readucă talerele balanței la același nivel.
Nu fac excepție de la ceea ce am scris mai sus nici instituțiile financiare de creditare, bănci sau IFN. De la acest inechilibru s-a ajuns și la recent adoptata lege care limitează ratele dobânzilor practicate de IFN, astfel încât cel care ia credit să nu mai plătească în total mai mult decât dublul sumei împrumutate.
Au fost voci care au spus că ar fi un viciu de constituționalitate faptul că legea nu se aplică și băncilor comerciale. Am făcut un exercițiu analitic și am aruncat un ochi pe ofertele bancare de credite publicate la zi de Conso.ro: niciuna dintre acestea nu s-ar fi încadrat nici pe departe în situația de a nu respecta legea dată pentru IFN. Așadar, nu era nimic de reglementat aici. Nu mai punem la socoteală faptul că vorbim de niște entități creditoare cu totul diferite, chiar dacă sunt supravegheate de aceeași entitate: BNR. Și nici faptul că băncile alocă resurse imense, an de an pentru consiliere și educație financiară.
Alte voci au spus că ar exista o problemă de constituționalitate în ceea ce privește aplicabilitatea legii la contractele de credit în curs. Juridic, într-adevăr, legea ar putea "pica" acest test. Aș sublinia însă faptul că împrumuturile date de IFN, care au dobânzi peste ceea ce stipulează noua lege, sunt pe termen scurt și reprezintă doar o mică parte din soldul de puțin peste 2 miliarde de euro al acestei piețe, la momentul actual (e și motivul pentru care mă întreb de ce era nevoie de un astfel de paragraf în lege).
Această pondere redusă mă face să consider la fel de nefondate și părerile celor care spun că, odată aplicată noua lege, vor ieși din piața creditorilor jucători importanți. Instituțiile de credit serioase nu intenționează niciodată să facă supraprofit pe seama celor aflați la ananghie. Iar ratele anuale ale dobânzilor de nivelul cifrelor cu trei zerouri nu au nicio legătură cu costurile din spatele acestora.
Am lăsat la final motivația pe care eu o consider ca fiind cea mai importantă pentru necesitatea acestei legi. Ar trebui să aruncăm o privire către categoria de persoane care merge în general să se crediteze de la instituțiile financiare reglementate de noua lege: sunt cei care, pentru bănci, se încadrează la categoria nebancabili. Astfel de clienți care nu au veniturile necesare pentru a se împrumuta de la bănci mai au o problemă: nu au nici nivelul de educație financiară care să le dea posibilitatea să discearnă pe criterii economice și juridice între ofertele puzderiei de IFN și pot cădea ușor în capcana unor contracte scrise pe zeci de pagini. În fața nevoii stringente de bani, cei mai mulți s-ar putea să nu realizeze decât foarte târziu la ceea ce s-au angajat semnând contractul.
Uneori, cifrele mici pot deveni uriașe prin rostogolire și s-ar putea să le joace feste. Cifre infime plasate în dreptul ratelor dobânzilor pot să îi înrobească în mod inconștient: câți dintre aceștia se uită cu atenție la costul total al creditului și mai ales la DAE (în raportare anuală), și câți rămân fascinați de simpla dobândă, de cele mai multe ori în exprimare lunară, strecurată șiret în materialele de promovare a creditelor. În această cheie ar trebui citită motivația unui astfel de act normativ, făcându-se abstracție de faptul că ne aflăm în an electoral.
